CAPITOLUL II
Scrisori deschise
În
puţină vreme, am căpătat, prin această metodă primejdioasă, nu numai o mare
uşurinţă de a citi şi de a mă înţelege, dar şi o cunoaştere a pasiunilor, unică
la vârsta mea. N-aveam nicio idee despre lucruri, când toate simţămintele îmi
erau deja cunoscute. Nu făptuisem nimic, dar simţeam totul. Aceste emoţii
încâlcite, pe care le încercam una după alta, nu tulburau cu nimic raţiunea pe
care n-o aveam încă; dar ele mi-au format una de alt soi şi mi-au dat despre
viaţa omenească nişte noţiuni bizare, smulse din cărţi, şi de care experienţa
şi cugetarea n-au putut să mă lecuiască niciodată.
Jean-Jacques Rousseau în Confesiuni
Viaţa este un mister
(Scrisoarea 1)
Dacă nu
gândeşti ca ceilalţi, asta nu înseamnă că
gândeşti "greşit".
Poate ei se înşeală,
chiar dacă sunt majoritatea, iar tu ai dreptate.
Dacă nu îţi plac
aceleaşi lucruri care îi încântă pe alţii, asta
nu înseamnă că este ceva neregulă cu tine. Dacă alţii
nu îţi oferă validare sau confirmări, asta
nu înseamnă că nu faci bine ceea ce faci. Eşti diferit,
autentic, original şi asta este tot ceea ce contează.
Caută-ţi întotdeauna calea şi adevărul proprii pentru
că ele te vor face fericit, indiferent de opinia altora. Atât
timp cât nu încalci libertatea celorlalţi, fii aşa cum simţi!
Îmi amintesc şi acum de zilele când eram o
adolescentă plină de viaţă şi dornică de libertate.Mă simţeam ca o pasăre care
se învârte în spaţiu strâmt al coliviei în care trăieşte stând cu ochiii aţintiţi pe uşă acesteia, să se
deschidă şi să poată zbura.
Acea dorinţă, de a fi liberă, era atât de
mare încât abia aşteptam să termin şcoala şi să plec unde o să văd cu ochii,
cât mai departe. Vroiam să fiu liberă să decid şi visam la o casă şi o familie
frumoasă undeva la oraş, într-un oraş de munte. Muntele a început să mă atragă
din momentul în care am mers într-o excursie, cu şcoala, prin frumoase locuri
din ţară.
Terminasem şcoala şi abia aşteptam să mă
angajez, să am banii mei şi să fac doar ce vreau eu cu ei.
Îmi
spuneam atunci ca şi acum ceea ce spunea de fapt şi Osho:
"Riscă tot ce ai! Fii asemenea unui jucător! Riscă totul, deoarece
clipa următoare ar putea să nu mai vină, aşa că de ce să îţi pese? De ce să te
intereseze? Trăieşte intens, trăieşte plin de bucurie. Trăieşte fără teamă,
trăieşte fără să te simţi vinovat. Trăieşte fără să îţi fie frică de iad şi
fără să doreşti raiul. Trăieşte pur şi simplu."
Osho - Viaţa este aici şi acum
Am fost intotdeauna o curajoasă, o
luptătoare şi nu mi-a fost teamă să o iau de la cap ori de câte ori am
considerat că a venit momentul fără să pun în balanţă ceea ce voi pierde.
Aveam în cap tot timpul şi mai persistă
încă în mintea mea şi acum cuvintele mamei mele: ,,şi de ar fi să mănânc pământ de sub picioare o dată şi o dată voi
reuşi’’.
Am avut uneori şi momente de inconştienţă
de-a dreptul, în care nu mă interesa de nimeni şi de nimic, nu mă interesa de
gura lumii. Tot ce conta era să trăiesc ,,aici
şi acum,,. Aveam multe vise măreţe. Recunosc că am fost şi sunt foarte
ambiţioasă şi simţeam că am lumea la picioare. Tot ce gândeam venea la mine ca
pe tavă. Eram singură printre străini dar niciodată nu am încetat să am vise şi
să ştiu ce vreau de la viaţă. Am început la un moment dat să înţeleg cine sunt.
Am cunoscut multe persoane, am avut şi
momente de încredere oarbă în oameni, crezând că toţi sunt ca şi mine, că au
dorinţe, vise şi că văd viaţa aşa cum o văd eu. Nu era aşa însă de la fiecare
am avut de învăţat lecţii importante de viaţă, lecţii dure dar nu regret nimic.
Mulţumesc neîncetat tuturor acelora care şi-au
intersectat vieţile cu a mea. Mulţumesc celor care mi-au rămas aproapte şi care
sunt aşa de puţini dar mulţumesc şi acelora care m-au abandonat din lipsă de încredere,
din invidie şi din alte motive pe care
le ştiu doar ei şi Bunul Dumnezeu. Le mulţumesc pentru că doar aşa am înţeles
cât sunt de puternică şi cât pot să fac cu forţe proprii dar şi că trebuie, mai
întâi de tot şi toate, să mă gândesc mai întâi la mine, la propria persoană şi abia după
aceea la ceilalţi. Pentru a mă pune pe primul loc mi-a trebuit ceva timp, de ce
să nu recunosc, în care am avut parte de experienţe mai puţin plăcute dar care
m-au coborât cu picioarele pe pământ şi m-au condus spre împlinirea unor
visuri.
Şi totuşi, Viaţa este un mister
imprevizibil!
Aştepţi uneori, ca lovit de trăsnet, să
vezi ce se mai întâmplă şi nu poţi face nimic.
Te face să te simţi atât de neputincios în
faţa ei!
Multă vreme nu am înţeles acest joc.Când
reuşeam să realizez ceva din ceea ce îmi propuneam mă consideram puternică.
Când
nu reuşeam, mă vedeam atât de slabă, de neputincioasă... de ne pregătită
profesional, lipsită de şcoala vieţii.
Cu timpul însă am ajuns să văd clar că
toate drumurile sunt scrise.Că ceea ce Dumnezeu ne permite, realizăm, însă ceea
ce el nu acceptă, indiferent de cât de mult ne-am dori nu ajungem la
finalizarea proiectelor noastre.
Am avut situaţii în viaţă când spuneam cu
mâna pe inimă că nu voi face un lucru şi după scurt timp îl făceam. Era o luptă
cumplită între minte şi mine, sau eram doi în unu care se contraziceau tot
timpul, NU, fiind adeseori învingător.
Mă nemulţumeau cumplit unele situaţii în
care îmi doream din tot sufletul să nu ajung să mă contrazic singură şi nu
reuşeam.
Plângeam, mă necăjeam, mă auto criticam,
însă fără nici un rezultat. ,,NU,, era adeseori învingător, asta însemnând că
făceam ceea ce nu îmi doream să fac, ceea ce nu ar fi trebuit să se întâmple şi
totuşi se întâmplau.
Am încercat de multe ori să-mi pun ordine
în viaţă, în gânduri, în sentimente, fără rost însă. Am ajuns să-mi dau seama
că după atâta timp sunt neschimbată. Am rămas la fel de încăpăţânată de
luptătoare dar în acelaşi timp neputincioasă în ceea ce trebuie să fac şi ceia
ce trebuie să se întâmple.La fel fac şi acum. Sunt ca o maşină cu pilot
automat. Cineva de undeva îmi stabileşte traseul, ruta, destinaţia iar eu lupt
cu atâta îndârjire şi încăpăţânate să ajung în locul indicat, la sufletul
dorit, la OMUL cu care trebuie neapărat să fiu şi să scriu un nou capitol în
viaţa mea.
De
foarte multe ori mă tem de dorinţele şi gândurile mele.Mă tem să spun cu voce
tare ceea ce îmi doresc pentru că aşa se întâmplă.
Am decis la un moment dat că nu voi mai
accepta pe nimeni în viaţa mea, că vreau să trăiesc singură şi liberă ca pasărea
cerului.
Am zis dar asta nu înseamnă că am şi reuşit.
Nu vreau nimic mai mult decât să pot să fiu
fericită din nou, să ştiu că e cineva căruia să îi pese de mine, să mă
înţeleagă, să împărtăşim bune şi rele, totul. Să simt că aparţin unui suflet.
Nu e
uşoară viaţa, însă când ai pe cineva lângă tine, atunci treci peste toate mai
uşor. Nimic
nu ţi se pare atât de greu însă, când nu este acel cineva, simţi că eşti la
pământ şi chiar nu vrei să te mai ridici, nu mai ai putere să continui.
E grea singurătate, dar nu îmi este frică de
singurătate, nu mă tem de nimic, însă sentimentul că nimeni nu mă iubeşte, că
nimeni nu se gândeşte la mine, că nu aparţin unui suflet pereche, mă
deposedează de putere.Mă simt ca un invalid! Da! Pentru că a fi invalid nu
trebuie neapărat să-ţi lipsească ceva vizibil din corp. Invalid eşti şi atunci
când îţi lipseşte cineva din inimă!
Să trăieşti o viaţă singură e ca şi cum ai
merge mereu pe un drum al plângerii.
Să trăieşti singur înseamnă să nu mai ai pretenţie
la nimic, să nu mai aştepţi nimic de la viaţă, ori eu, nu pot să trăiesc fără
pretenţii şi asta mă face să nu pot trăi singură.
