CONFESIUNILE MELE
PARTEA I
Nu cred şi nici nu am intenţionat vreo dată, în nici o situaţie, să cred că sunt o persoană perfectă. Cred că fiecare dintre noi avem cel puţin un defect major pe care uneori nu suntem capabil să ni-l vedem singuri sau şi mai rău nu vrem să îl recunoaştem.
Eu recunosc defectul meu major şi sunt conştientă de existenţa lui încă din adolescenţă, timp al existenţei mele, când a trebuit să îmi iau viaţa în propriile mâini, îndepărtându-mă de casa natală, de părinţi, de oamenii din sat pe care îi cunoşteam încă de când am început să realizez că trăiesc între ei, de prietenii mei, de colegii de şcoală... de tot ceea ce formase până atunci universul meu.
Am plecat şi am început să cunosc locuri noi, lucruri noi, dar ce a fost cel mai important... oameni noi.
Da, oamenii noi mi-au adus foarte multe dezamăgiri, foarte multe semne de întrebare, foarte multe întrebări despre felul în care gândesc ei, despre felul cum văd ei lucrurile dar şi persoanele din jurul acestora.
Până atunci eram un copil naiv care credeam că toată lumea gândeşte exact cum gândesc eu, vede lucrurile exact cum le văd eu, le apreciază aşa cum le apreciez eu... şi din nou revin la sentimentul cel mai important, iubeşte la fel cum iubesc eu.
Da! Acesta este cel mai mare defect al meu.
Mă îndrăgostesc la prima vedere!
Exact aşa!
Nu am reuşit nici acum să înţeleg ce forţe necunoscute mă atrag şi mă leagă de anumite persoane într-un mod atât de puternic.
Încă de la prima întâlnirea a privirilor noastre simt că acel om va rămâne pentru foarte mult timp în viaţa mea, pentru a-mi completa propria istorie, pentru a mă face fericită sau nefericită, pentru a mă sprijini sau ajuta, dar de regulă eu sunt cea care sar în ajutor şi dacă mi se cere şi dacă nu, atunci când omul de lângă mine chiar are nevoie de asta.
Nu mă refer aici neapărat la un ajutor financiar ci la oricare altă formă de ajutor.
Eu sunt bună să dau sfaturi, să fiu umărul pe care se poate plânge, să ofer iubire şi compasiune, să fiu într-un cuvânt, prostul care moare de grijă altuia,.
Da! Exact aşa... şi nu mă reţin să o recunosc dar insist să vă fac cunoscut faptul că duc o luptă cu mine însămi să mă deştept din această prostie.
Eu am fost omul care nu am ştiut să mă bucur, în adevăratul sens al cuvântului, de realizările mele personale, cât m-am bucurat când am ajutat şi am văzut pe faţa celui care a primit ajutorul meu, bucuria. Atunci eu eram cea mai fericită.
Mă leg cu tot sufletul de anumiţi oameni. Mă leg atât de tare încât ajung să sufăr din orice şi asta pentru faptul că nu cer nimic în schimb dar m-aş bucura să primesc cât se poate de des o vorbă bună, un gând bun, un salut în zorii dimineţii care să îmi demonstreze că mă regăsesc acolo în gândurile lor.
De multe ori nu se întâmplă aşa pentru că oameni, te uită foarte repede atunci când le faci bine... în schimb dacă ai greşit o dată, o singură dată, şi poate fi o greşeală destul de mică, de neînsemnată... nu te vor uita toată viaţa.
De ce oare suntem creaţi aşa?
De ce oare nu ştim să apreciem şi să iubim omul într-un mod sincer, necondiţionat, lipsiți de interese ascunse...!
Sunt conştientă de orice greşeală, de orice situaţie în care mă bag, ca boul cu caul în gard, dar degeaba... Nu pot ieşi din acel vârtej decât atunci când povestea este deja ajunsă la maturitate... şi nici atunci cu voie bună. Şi atunci mă îndepărtez plină de regrete şi nemulţumiri considerându-mă incapabilă de a face totul ca acel personaj să simtă iubirea mea necondiţionată.
Nu cer nimic, înţelegeţi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu